Viata Sfantului

rSfântul Policarp s-a născut in cetatea Efesului, din părinţi binecredincioşi, pe nume Pangratie şi Teodora. Fiind pârâţi la stapânitorul cetăţii, ei au fost duşi în faţa lui şi mărturisind pe Hristos, au fost bătuţi şi intemniţaţi. Acolo, în temniţă, a născut fericita Teodora pe Sfântul, iar Dumnezeu a trimis pe îngerul Său care, dupa ce i-a tămăduit pe parinţi ăi i-a imbărbătat să primească cununa muceniciei, a luat pruncul şi l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată şi creştină, pe nume Calista, căreia l-a dat în grijă. Ea l-a botezat Pangratie, după numele tatălui lui; insă, fiind martora la o minune săvârsită de Dumnezeu la rugăciunea pruncului, i-a spus Policarp, care se tâlcuieste "mult roditor", căci el, dupa ce golise hambarele, făcând milostenii la săraci, cu rugăciunea le-a umplut la loc, în chip minunat, cu felurite bunăatăţi. Când Sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfantul Apostol Ioan propovăduia Evanghelia în alte parţi ale Asiei şi cu bucurie i-a urmat, umblând şi suferind împreuna pentru Hristos.

Când Sfântul Ioan a fost surghiunit în ostrovul Patmos, l-a rânduit pe Sfântul Vucol episcop al Smirnei, iar pe Sf. Policarp i l-a dat ajutor. Aşa a fost Sfântul Policarp sfinţit preot şi mai târziu, după adormirea Sf. Vucol, ales episcop al Smirnei. Şi Dumnezeu era cu el, căci îi asculta rugăciunile, arătându-l in faţa tutror făcător de minuni şi inainte - văzător. El inmultea roadele pământului, îi vindeca pe cei bolnavi şi cu uşurinţă îi izgonea pe diavoli. Cu mare grijă era indeosebi însă faţă de rătăcirile de la dreapta credintă, nevrand să aibă nici o părtăşie cu ereticii.

Despre mucenicescul sfârşit al Sfântului Policarp ştim că i-a fost descoperit mai inainte cu trei zile, iar când cei trimişi să-l prindă l-au gasit, el i-a intâmpinat şi i-a poftit la masă, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat un ceas. "Iar aceştia, ingăduindu-i, s-a rugat in picioare, plin de harul lui Dumnezeu, ca aproape două ore n-a putut să se oprească, incât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău ca au pornit impotriva unui bătrân aşa de evlavios". Şi i-a pomenit "pe toţi care s-au întalnit vreodată cu el, mici şi mari, straluciţi şi smeriţi, şi întreaga Biserică universală din lume".

Şi apoi a fost dus in cetate, fiind Sâmbăta cea Mare. Şi toţi incercau să-l convingă să se lepede de Hristos, măcar şi numai cu vorba, iar nu din suflet. El însă a raspuns proconsulului: "De optzeci şi şase de ani Îi servesc (lui Hristos) şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Imparatul meu, Cel ce m-a mântuit?".

Şi pentru că luptele cu fiarele luaseră sfârşit, s-a hotărât să fie ars pe rug. "Acestea, deci, s-au întâmplat cu o aşa de mare grabă, mai repede decât se poate spune, mulţimile aducand îndată din prăvălii şi din băi lemne şi vreascuri, mai ales iudeii, care slujira la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor", deşi, aşa cum am mai spus, era zi de sâmbătă. Şi fiind gata rugul, Sfântul nu a primit să fie pironit, ci s-a rugat cu aceasta prea frumoasă rugăciune: Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvantatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinta despre Tine, Dumnezeul ingerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al intregului neam al celor drepti, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi m-ai descoperit şi implinit, Dumnezeule Cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecuvantez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, impreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin.

Şi după ce a zis "Amin !", rugul a fost aprins şi, minune mare: "focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul şi argintul care se incearcă în cuptor". Şi rămânând neatins de foc, un lancier l-a împuns cu pumnalul, iar sangele s-a revărsat, stingând rugul. Şi cerând creştinii trupul Sfântului spre îngropare, nu le-a fost dat, ci a fost ars, însă osemintele sale cele "mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decat aurul" creştinii le-au strâns mai apoi din cenuşă, aăezându-le "la un loc cuviincios".

Sfintele moaşte ale Sfântului Policarp au fost luate de latini în timpul cruciadelor şi sunt acum în Franţa, iar o particică se păstreaza cu evlavie in Mănăstirea Zografu din Muntele Athos. De la Sfântul Policarp ni se păstreaza o frumoasă si folositoare epistolă a sa către filipeni.

Silviu-Andrei Vladareanu
Lumea credintei, anul III, nr 2(19)

powered by Doodlekit™ Website Creator